Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Enescu 2017: Fondul fără formă


Încă de la publicarea versiunii beta a programului ultimei ediții a Festivalului Enescu, apărută în 2015, am decis să fac un experiment și să reduc numărul de concerte la care să asist. Am ales treisprezece  (mai exact douăsprezece și jumătate) dintr-un total de aproape o sută. Au fost multe criterii, obiective și subiective, irelevante acum. Important este că toate mi-au plăcut așa cum mă așteptam, iar câteva seri au fost chiar dincolo de ce mi-am imaginat.

Top 5 cele mai frumoase momente trăite la Enescu 2017

1. Così fan tutte – Pur și simplu a fost o lecție și o revelație. Cum se cântă Mozart? De ce Mozart este un geniu? Concertul lui Mark Minkowski a răspuns complet ambelor întrebări, în spectacolul din noaptea de 8 spre 9 Septembrie.

2. Balkan – Oricât de subiectivă ar părea, această alegere respinge ipocrizia, în primul rând. Sunetele sunt cunoscute, indiferent de voința noastră, încă de la petrecerea de după botez, și ne vor însoți toată viața, fie că vrem, fie că nu. Prezentarea acestui eșantion cultural al Balcanilor a fost impecabilă, comparabilă cu cea a unui concert de muzică sacră.

3. Simfonia nr. 3 – Pentru că interpretarea lui Antonio Pappano a fost revelatoare pentru una dintre lucrările cele mai importante dar și mai ermetice ale artei lui George Enescu.

4. Rapsodia română nr.2 – Pentru caracterul pe care i l-a imprimat Riccardo Chailly, neobișnuit de melodramatic.

5. Œdipe – Pentru sonoritatea excelentă a London Philharmonic Orchestra și o distribuție foarte bună, deși, în plan vocal, s-ar fi putut și mai bine de-atât. O prezentare mai bună ar fi urcat acest concert pe un loc superior.

Mențiune specială: Mathis der Maler – O provocare intelectuală care m-a urmărit zile în șir. Dacă ar fi fost și o realizare muzicală mai bună și niște proiecții video mai reușite, ar fi fost cel puțin pe locul 3.

Un „Così fan tutte” exuberant – cel mai bun concert-spectacol al Festivalului Enescu 2017 (Foto: Andrei Gîndac)

Un top al dezamăgirilor nu există, spre deosebire de ediția trecută, tocmai pentru că am evitat să mai merg la orice eveniment. Dar există și o categorie de evenimente pe care le-am evitat cu bună știință, încă de la început. În primul rând, contingentul dirijorilor români anunțat inițial, foarte numeros: ubicuitarii Horia Andreescu și Cristian Mandeal, apoi Mihai Agafița, Radu Postăvaru, Adrian Petrescu, Daniel Jinga, [cenzurat], Constantin Grigore, Vlad Vizireanu, Bogdan Postolache, Tiberiu Oprea, Marin Cazacu, plus liga creștină a dirijorilor naționali: Cristian Lupeș, Cristian Nenescu, Cristian Oroșanu. Mai toți limitați la o carieră strict națională, dacă nu chiar provincială. Sigur, n-ar trebui să comentez prea mult deciziile neasumate de nimeni legate de invitarea unor artiști sau a altora. Ar fi chiar deplasat s-o fac în cazul artiștilor cu cotă internațională. Dar nu pot să nu observ că Cristian Măcelaru a fost chemat abia în ultima clipă, în regim de urgență, pentru a-l înlocui pe Jiří Bělohlávek la concertele Filarmonicii Cehe, în timp ce Christian Badea n-a fost invitat deloc.

Cineva care ar dori să pună lucrurile la punct mi-ar spune că mulți dintre „maeștrii” enumerați mai sus au dirijat doar în Piața Claxoanelor Festivalului, numai că, în 2017, bienala Enescu a stabilit o nouă premieră: aceea de a-și asuma programul fringe-ului (zona secundară, din stradă, a unui festival), publicându-l pe site-ul oficial și punându-l la un loc cu Zubin Mehta sau Antonio Pappano. Există fringe și la Salzburg și la Edinburgh, dar nu e tratat așa. Cu toate acestea, nu puține au fost vocile (fie și tangente) din lumea muzicală românească ce se văicăreau că artiștii români nu sunt suficient de bine reprezentați la Festival, fiind, citez: „de zece de ori mai buni și de zece ori mai ieftini”. Cum s-ar zice, de o sută de ori mai bine. Dar despre comunicarea publică a Festivalului Enescu merită discutat mai pe larg. Nu înainte să amintesc de ideea de a ilustra cele trei opere în concert de la Sala Palatului prin proiecții „multimedia”. Tehnologia s-a dovedit în acest caz o cutie a Pandorei: curiozitatea a fost irepresibilă, dar pe ecran au defilat multe imagini care agresau estetica, astfel că speranța unui concept artistic autentic a rămas închisă înăuntrul cutiei, cu aripile frânte.

Fondul fără formă

Dacă în România suntem obișnuiți cu forma fără fond (amintiți-vă de Ministerul Marilor Proiecte, de frunza turismului românesc sau de logo-ul Centenarului fără proiecte), Festivalul Enescu e un paradox al fondului fără formă, un conținut foarte bun împachetat greșit. În primul rând, îngropat în Sala Palatului ca într-un sarcofag de unde au fost aruncate mumiile comunismului. Anul acesta n-au mai fost scrisori de protest ale artiștilor invitați față de acustica acestei săli, atât pentru că nu mai are cine să inițieze un asemenea protest odată cu demisia dlui Holender de la direcția artistică, dar și pentru că actualul ministru al culturii a încercat să prevină acest lucru, promițând confuz (ar trebui contabilizate promisiunile miniștrilor culturii din ultimii zece ani) renovarea locației și o sală nouă de concerte.

Jordi Savall încercând să corecteze greșelile de comunicare ale Festivalului (Foto: Alex Damian)

Singurul protest al unui mare artist a fost cel al lui Jordi Savall, în pauza concertului său cu muzica Balcanilor, față de modul în care comunică Festivalul cu publicul său. O parte dintre spectatori erau contrariați, dacă nu chiar revoltați că în Ateneul Român răsunau acorduri de muzică țigănească. La fel de contrariat era și Jordi Savall constatând că în sală erau spectatori care habar n-aveau la ce veniseră, ci numai la cine veniseră. Timp de aproape zece minute, artistul a prezentat muzicienii și programul, inclusiv titlul și originea fiecărei melodii, reproșând organizatorilor că nu au publicat nicăieri informațiile pe care le trimisese cu mult timp înainte. Într-adevăr, poate că snobii ultragiați de muzica țigănească ar fi putut evita concertul, dar mai important era ca publicul să fi înțeles de pildă că primul cântec al lui Tcha Limberger (De man daje mol te piau) era un bocet de robie din Valahia, în care cântărețul se plânge că e bătut și umplut de sudalme de către stăpân până la punctul în care vrea să-și ia zilele. Universul acelui bocet nu-i nimic altceva decât lumea premiatului film Aferim al lui Radu Jude, pe care atâta lume l-a aplaudat la vremea lui. În contextul întregului concept, momentul nu e departe nici de naivul Frère Jacques integrat în prima Simfonie a lui Mahler, dar acolo îl înțelege toată lumea.

Pentru că, de fapt, marketingul Festivalului Enescu înseamnă, de ani de zile, un concept păgubos, al cultului celebrităților, nu firescul onorării unor mari compozitori și a unor mari compoziții prin mari artiști. Muzicologia e necesară și profanilor; „divologia” n-o va înlocui niciodată.

În online a fost cel mai rău. Website-ul Festivalului a fost spart de hackeri, ceea ce poate stârni compasiune pentru câteva zile, dar informațiile utile au lipsit mult mai multă vreme, chiar și după recăpătarea controlului asupra serverelor. Schimbările legate de ora de începere a unor concerte (alta decât cea trecută pe biletele achiziționate de public cu luni de zile în urmă) au fost comunicate ineficient, semănând confuzii. Ca niciodată, am văzut maldăre întregi din ziarul Festivalului stivuite la intrarea în sălile de concert, interesante doar pentru prea puțină lume. Mai mult, noul editor al acestui supliment, respectiv România Liberă, un ziar lipsit practic de o secție culturală reală, n-a publicat nimic despre bienală, nici măcar reproducând ca teaser vreun articol din publicația pe care o tipărea. Nu era mai util un program de sală pentru fiecare concert? Ba da. Iar incidentul de la concertul Balkan a fost momentul în care s-a văzut cel mai tare.

În ciuda acestui șir lung de stângăcii și bâlbâieli, toți acești muncitori culturali se bat pe spate azi, deși meritul este al fondului, al acestui conținut artistic de nivel înalt, nu al formei comunicării stagnate de ani de zile la nivelul poveștilor de adormit copii, abuzând de cuvântul „magie”. Din fericire, forma rămâne inevitabil în limite superficiale, iar atâta vreme cât fondul este de bună calitate, Festivalul Enescu va merge mai departe, indiferent câtă reclamă își vor face alții pe meritele lui.

Publicul, acest străin

Agresiunea mediatică asupra publicului s-a banalizat în ultimul deceniu. Lecții peste lecții de bună purtare la concert, recomandări de ținută cât mai formală pentru a asista la spectacolul unei arte ce are nevoie disperată de public, în special din generațiile tinere, nu reprezintă decât un bruiaj care nu poate ascunde faptul că lumea nu mai este interesată de oficializarea comunicării. După zeci de ani de platitudini extatice scrise fără discernământ, spectatorii nu sunt interesați nici măcar de un ziar gratuit care ar trebui să conțină și cronici de concert. O simplă cercetare prin statisticile oferite de platforma online a ziarului Adevărul arată niște cifre destul de îngrijorătoare. Cronicile de concert ale lui Costin Popa s-au citit de 1.883 de ori, cele ale influentului Dumitru Avakian de 620 de ori, iar cele ale Florentinei Țone de 1.560 de ori. Destul de puțin, totalul care rezultă de aici este de doar 4.063 de vizualizări. Raportat la numărul total de spectatori prezenți în sălile de concert, depășind 100.000, acest număr își pierde relevanța (cam 4% din totalul spectatorilor au fost interesați de opiniile criticii). În zona independentă, situația arată destul de diferit, blogul Despre Opera înregistrând un număr de 23.210 vizualizări în aceeași perioadă (acoperind astfel cca 23% din public), aproape de șase ori mai mult decât critica „consacrată”. Interesant este și faptul că, la ediția din 2015, pe blog au fost 23.926 de vizite, deși numărul materialelor despre Festival a fost mai mult decât dublu.

E momentul să reiau niște întrebări mai vechi. Cine este acest public ce dispare în neant în intervalul de doi ani dintre două ediții ale Festivalului Enescu? În mod cert, calitatea conținutului artistic îl atrage. Atunci, ce conținut artistic are România (și Bucureștiul în mod special) de oferit cu care ar putea să-l convingă să amortizeze costurile unei noi săli de concerte (sau ale uneia proaspăt renovate) ?

 

2 comentarii la “Enescu 2017: Fondul fără formă

  1. Groucho
    Septembrie 27, 2017

    Haha, am vazut multe fete contrariate si indignate, cum le descrii si tu mai sus, la ‘spectacolul’ lui Kennedy de acum un an cu „the NEW four seasons”.

    Apreciază

  2. Despre Opera
    Septembrie 27, 2017

    A republicat asta pe Je suis Enesco și a comentat:

    Bilanț:

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 27, 2017 de în Analiză, Festivalul Enescu 2017, Muzica, Nou și interesant, Uncategorized şi etichetată , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.475 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: