Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un centenar de management de operă


În anul 1927 se înființa, la Cluj, revista Realitatea Ilustrată. O incursiune prin arhiva primului an de activitate aduce în actualitate problemele cu care se confrunta Opera Română din acest oraș, foarte asemănătoare cu cele de astăzi, la distanță de aproape o sută de ani.

O poveste de demult, de la Cluj

După moartea lui Dimitrie Popovici-Bayreuth, în 1927, la conducerea Operei (și a Teatrului) din Cluj este numit Victor Eftimiu. Va avea un mandat foarte scurt, de numai trei luni. Suficient însă pentru a deschide stagiunea de operă cu trei titluri românești, pe vremea când Œdipe-ul lui Enescu nu exista încă: Crai nou de Porumbescu, Luceafărul lui Bretan și Șezătoarea de Tiberiu Brediceanu, continuând apoi cu Năpasta de Sabin Drăgoi, o operă cu care Victor Eftimiu intenționa să deschidă și un sezon operatic la Timșoara și să facă turnee regulate la Oradea și Arad în cadrul unei instituții numite Teatrul de Vest, o ramură a Teatrului Național din Cluj. Evident, bugetul alocat de minister e insuficient, astfel încât Eftimiu demisionează după câteva luni, rămânând de neclintit în decizia sa.

Discuțiile pe marginea demisiei lui Eftimiu sunt infinite, dar cert este că publicul n-a gustat foarte mult programul intensiv de creație românească, sala de spectacole fiind deseori dezolant de goală. Abia odată cu reluarea unor titluri precum La traviata și Evgheni Oneghin spectactorii au început să revină, în special la Operă.

Dnii Lapedatu (ministrul artelor și cultelor) și Victor Eftimiu la Teatrul Național Cluj (Realitatea ilustrată, 11 Septembrie 1927) cu ocazia numirii scriitorului la conducerea instituției.

Pe vremea aceea, în 1927, Opera din București programa o stagiune care includea titluri de neimaginat astăzi în Piața Eroilor din capitală: Samson et Dalila, Les Contes d’Hoffmann, La Juive, Le Roi d’Ys, Die Walküre, Der Fliegende Holländer, Lohengrin sau Gianni Schicchi, spre deosebire de zilele noastre, când ONB ar trebui să se redenumească „Opera Italiană București prezintă Nabucco”.

În Mai, Opera clujeană prezenta Cavalleria rusticana dirijată chiar de către compozitorul ei, Pietro Mascagni, la câteva zile după ce acesta condusese muzical aceeași operă și la București.

Dacă Victor Eftimiu era un om cu experiență în teatru, succesorul său la conducerea Teatrului și Operei din Cluj n-ar fi trecut niciodată de „riguroasele” criterii de eligibilitate ale Ministerului Culturii și Identității Naționale din secolul XXI.

Un interviu exemplar

Nicolae Bănescu este un nume care nu spune mai nimic melomanilor sau oamenilor de teatru sau de operă din România. Însă el a fost unul dintre cei mai importanți bizantinologi. Student al lui Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu sau Nicolae Iorga și ulterior un apropiat colaborator al acestuia din urmă, i-a succedat în multe funcții după asasinarea sa, ajungând vicepreședinte al Academiei Române. Cu alte cuvinte, o biografie ideală pentru închiderea în gulagul comunist, de la care l-a salvat domeniul său predilect de activitate, prea puțin având de-a face istoria Imperiului Bizantin cu ideologia lui Lenin.

Nicolae Bănescu

Ce legătură putea avea acest istoric cu teatrul? Răspunsul e foarte simplu: absolvent al Facultății de Literatură și Filosofie, Bănescu era un cercetător pasionat al teatrului antic, fiind fascinat de Sofocle (cine știe ce impresie i-a făcut opera lui Enescu?), Euripide (probabil ar fi fost înnebunit după Troienele regizate de Andrei Șerban) sau Eschil, publicând numeroase articole despre aceștia. Bănescu a rezistat la conducerea Teatrului și Operei din Cluj întreg anul 1928.

La instalarea sa, a acordat un interviu de o coerență absolut normală în lume și în acele vremuri în România, azi de neregăsit în bălmăjelile umede ale directorilor de operă de secol XXI.

Trebuie 10 milioane

— Mandatul meu nu-i definitiv. Nu știu ce-mi va da Domnul Ministru al Artelor. Deocamdată știu numai atât că situația e penibil de grea și pentru teatrul Național și pentru Opera Română. Pe lângă deficitul mare care a rămas din stagiunea trecută, mai este noul deficit din stagiunea actuală, care se soldează cu 5 milioane (aproximativ 2 mil. RON în banii de azi, n.n.), iar pentru noul an bugetar ne trebuie alte 5 milioane. Întrebarea este: poate Ministerul Artelor să ne dea 10 milioane?

Altfel e dezastru și ca să scăpăm corabia de la înec, ne trebuie ajutor grabnic și din partea Ministerului și din partea personalului artistic dela ambele instituțiuni. Trebuie să muncim cu toții ca să aducem stări mai ordonate la Teatru și Operă.

S’a sfârșit cu Teatrul de Vest

Nu voi să aduc reproșuri nimănui; dar realitatea trebuie s’o văd în ochi. Deocamdată voi să înlătur două cauze ale tristei realități a teatrului clujan:

  1. Improvizatul Teatru de Vest
  2. Lipsa unui repertoriu stabil

De fapt, Teatrul de Vest nici n’a existat ca organizație constituită, cu bugetul lui, cu repertoriul lui, cu programul lui de activitate judicios întocmit. Totul a fost improvizat și de aceia a și costat atâția bani.

De pe urma așa zisului Teatrul de Vest a avut de suferit și Teatrul Național din Cluj.

„Numai pentru Domni și Doamne”

Neavând un repertoriu stabil, prima mea grijă a fost ca pentru o lună de zile să stabilesc repertoriul. Am exclus piesele de bulevard, parisiene. Teatrul Național din Cluj are o misiune educativă, trebuie să creieze o atmosferă morală. Nu putem pune pe afișele Teatrului Naționale piese: Numai pentru domni și doamne (echivalentul pentru „peste 18 ani” de astăzi, n.n.). Noi trebuie să ținem seamă că avem un numeros public de școlari. Ori repertoriul de până acuma a fost în contrast cu concepțiile publicului ardelenesc.

Alte prețuri la Teatru și Operă

A doua măsură ce am luat-o e că am pus capăt teatrului gratis. Cine vrea să se ducă la teatru să plătească. Primul lucru ce l’am făcut e că am afișat în fața Teatrului că anulez toate biletele de favoare. În schimb am redus prețurile de până acum, cari au fost prea ridicate. Nu suntem la București, unde e public flotant, și public cu parale care poate risca și pentru teatru. Trebuie să ținem seamă că publicul clujan este sărac.

Contra acaparărilor de roluri 

În ce privește Opera trebuie la această instituție multă energie și autoritate, căci prea s’au deprins unii artiști cu hatâruri, cu acaparări și confiscări de roluri. Unii au cântat de patru ori pe săptămână, alții s’au plimbat luni întregi fără să interpreteze un rol. Așa ceva eu nu mai pot tolera. Am cerut personalului meu administrativ să-mi întocmească un tablou de repartizări de roluri. Toate rolurile, de acum înainte trebuesc dublate, triplate chiar, ca să nu ajungem în situația tristă când un cântăreț e răgușit și îți trimete un certificat medical, să nu ai pe altul cu care să-l înlocuiești și să fii silit atunci să trimeți publicul acasă.

Această stare de lucru trebuie să înceteze. De aceia în hotărârile ce voi lua de acum înainte, mă voi consulta toteauna cu acei cari au răspunderea muzicală la Opera clujeană, pentru a găsi soluțiunile cele mai bune, mai echitabile pentru toți.

Dar în prima linie trebuie să scăpăm ambele instituțiuni de greaua situație financiară. Eu am renunțat la ori ce fel de salarii. Mă mulțumesc cu leafa mea de profesor universitar. Sunt gata să-mi sacrific orele mele de studii ca să ajut la refacerea acestor două instituții culturale ale Clujului. Dar aștept și concursul altora. De nu, îmi voi depune mandatul, după anul nou.

Publicul este pivotal în discursul lui Bănescu, directorul confruntându-se cu neajunsurile teatrului de ansamblu: prea multe invitații, artiști care te lasă baltă deși sunt angajați etc. La București, celebrul Jean Athanasiu lupta și el, după puteri, cu autoritatea:

„Un fapt interesant s’a petrecut săptămâna trecută la Opera din București. Baritonul Jan (sic!) Atanasiu, într’o seară, când la spectacol se găsia și d. A. Lapedatu, Ministrul artelor, după lăsarea cortinei, a eșit la rampă și s-a plâns că direcția Operei îl obligă să cânte, chiar atunci când d-sa nu se simte în voce. Consiliul de administrație al Operei a considerat aceasta ca o inadvertență și a suspendat pe artist timp de 8 zile.” (Realitatea ilustrată, Noiembrie, 1927)

Din păcate, rubrica „Teatru-Muzică-Arta” dispare din revista Realitatea ilustrată pe parcursul anului 1928, fiind înlocuită cu știri din lumea cinematografiei, astfel încât nu știu dacă Nicolae Bănescu și-a putut îndeplini promisiunile. Biografiile sale indică lapidar doar faptul că a condus instituția clujeană timp de un an.

Galerie foto: Realitatea ilustrată, 1927

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

informatie

Această înregistrare a fost postată la iunie 7, 2018 de în Analiză, Muzica, Nou și interesant, Presă şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: