Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Concert de Ziua Unirii la Ateneu


într-o Vineri, 30 Noiembrie, la Ateneul Român
George Enescu: Rapsodia nr. 2, în re major, op. 11
Alfred Alessandrescu: Poemul simfonic Acteon
Serghei Rahmaninov: Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orchestră, op. 43
Georges Bizet: Suita Carmen (selecțiuni)
George Enescu: Rapsodia nr. 1, în la major, op. 11
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea
Solist: Daniel Ciobanu

Concert extraordinar dedicat Centenarului Marii Uniri
Concert organizat în colaborare cu Ministerul Culturii și Identității Naționale

Dacă lansarea anului centenar cu o gală de operă la Teatrul Național a compromis ideea de sărbătoare națională prin limitarea accesului la o listă aleasă de invitați (care nici n-au venit toți), în schimb, de Ziua Națională, guvernul n-a mai venit la concertul pe care l-a organizat prin ministerul culturii. Așa că Filarmonica s-a trezit cu un concert în afara sezonului abonament, cu o sală de o mie de locuri pe care trebuia s-o vândă în mai puțin de o săptămână. A fost sold out. Încă o dovadă că marele necunoscut al lumii muzicale autohtone este chiar publicul.

Un concert de compoziții românești de Ziua Națională, din care nu lipsesc Rapsodiile lui Enescu, iată stereotipul absolut al celebrărilor pe teme patriotice din artele autohtone ale spectacolului. Și totuși, concertul de la Ateneu de pe 30 Noiembrie a meritat toate aplauzele.

La fel ca acum câteva săptămâni,  a doua Rapsodie a lui Enescu a fost pur și simplu tulburătoare. A fost un adevărat moment de reflecție din perspectiva celor 100 de ani de Românie modernă, în care a predominat atmosfera meditativă, aproape funebră a lucrării, străpunsă de sunetele unor solouri instrumentale. Nu insist, am făcut-o în cronica de la concertul cu Mischa Maisky.

Pentru cei care au ratat concertul de săptămâna trecută, când a fost prezentat în oglindă cu un alt poem simfonic mult mai celebru, Don Juan al lui Richard Strauss, sper ca Acteon să fi fost o revelație. E o lucrare importantă, pentru că nu include nimic folcloric în ea, așa cum era obiceiul în perioada când a fost scrisă, și pentru asta îl putem considera o tentativă validă de occidentalizare a compoziției românești (de altfel, e una dintre puținele lucrări apreciate de muzicologii străini). Alessandrescu nu a fost un compozitor prolific, ci mai degrabă o personalitate muzicală importantă. Dirija foarte bine și simfonic și operă, secondându-l pe George Georgescu, și avea o pasiune pentru scris, fiind un respectat critic, corespondent al multor publicații muzicale din Europa. Un cosmopolit, așa cum și trebuia să fie un muzician al secolului XX. Este meritul Concursului Enescu, al cărui mare premiu l-a câștigat Acteon în 1915, că a stimulat compoziția autohtonă, astfel încât să nu se poată spune că România este o țară fără muzică.

Poemul simfonic descrie mitul lui Acteon, vânătorul blestemat de zeița Artemis să se transforme într-un cerb vânat de propriii săi câini. Dacă prima temă, cea a vânătorii, aduce pe undeva cu un motiv din Șeherezada lui Rimsky-Korsakov, dar foarte inteligent dezvoltată simfonic, tema secundară a zeiței ancorează definitv lucrarea lui Alessandrescu în muzica secolului XX, dezvoltându-se melodic la fel de colorat precum muzica lui Respighi din Trilogia romană, dar având ceva și din energia unui Korngold, căci creează o iluzie cinematografică ascultând-o. Ce păcat că Alfred Alessandrescu a abandonat treptat compoziția la puțini ani după acest Acteon! Privit cu permanentă suspiciune de regimul comunist, fiind obiectul unui dosar de urmărire al Securității, Alfred Alessandrescu a fost puțin promovat în ultimii 70 de ani, apoi aproape uitat, deși Enescu a fost unul dintre promotorii acestui poem simfonic, pe care-l dirija de câte ori avea ocazia, nu numai în țară.

Daniel Ciobanu

Daniel Ciobanu a fost o surpriză. După frumoasa performanță de la concursul Rubinstein de anul trecut, chiar eram curios să-l ascult pe viu. Un pianist extrovertit, discursul său solistic din Rapsodia pe o temă de Paganini nu s-a limitat la virtuozitate. A avut-o, și încă din plin, dar am remarcat osteneala de a pune ceva din personalitatea sa în frazarea muzicală și cert este că a reușit să captiveze fără rezerve publicul. Am avut ocazia să vedem aseară probabil pe cel mai interesant pianist al tinerei generații. Cele 24 de variațiuni au fost fluente, integrând însă și lirismul celei cu numărul 18. Aplauzele publicului au fost pe cât de furtunoase pe atât de sincere. Un encore jazzistic a făcut cu ochiul publicului tânăr și seara lui Daniel Ciobanu pe scena Ateneului a fost un succes foarte clar.

Christian Badea dirijează mereu foarte bine repertoriul simfonic, însă atunci când abordează opera e încă și mai spectaculos. E un demon al teatrului care se face simțit în tensiunea internă a partiturii. Așa a fost și în spectacolele cu Parsifal de acum doi ani, sau în encore-ul lui Maisky cu aria lui Lenski din Evgheni Oneghin și tot așa a fost și aseară cu suita din opera Carmen. Sigur, era de așteptat ca sunetul unei orchestre simfonice să fie mai plin și mai colorat decât cel din fosa unei opere, însă Badea a dus lucrurile mai departe, cu un simț al teatrului care a comprimat întreaga dramă din Carmen în jumătatea de oră cât durează această transcripție pentru orchestră, într-o interpretare vizuală și palpitantă în același timp.

Recunoaștem cu toții temele populare ale Rapsodiilor, însă interpretarea acestor evergreen-uri naționale a suferit multe schimbări de perspectivă de-a lungul timpului. Dacă la început predomina caracterul folcloric (în viziunea lui George Georgescu, sau a lui Enescu însuși, într-un concert la  Moscova în 1946), potențialul simfonic al acestor lucrări începe să fie pus în valoare mai târziu, prin Ionel Perlea, Iosif Conta, dar mai ales Constantin Silvestri (într-o extraordinară înregistrare cu Wiener Philharmoniker). Apoi, începând de prin anii ’80, viziunea monumental naționalistă asupra culturii într-un stat totalitar și-a pus amprenta și asupra viziunii unor dirijori precum Horia Andreescu sau Cristian Mandeal. Mai multe despre aceste înregistrări veți găsi într-un articol dedicat discografiei Rapsodiei române nr. 1, publicat pe acest blog sub titlul Ascultând Rapsodia română.

Christian Badea s-a situat clar pe latura simfonică a Rapsodiei, cu o viziune concentrată, în care culorile orchestrale au jucat un rol important. Orchestra Ateneului a răspuns consistent, iar solourile multelor teme populare au fost (așa cum era de așteptat) cât se poate de idiomatice.

Așa a fost concertul Filarmonicii de Ziua Națională. Cel mai mare cadou a fost publicul: nou, sincer, apreciativ.

La mulți ani, România!

 

Un comentariu la “Concert de Ziua Unirii la Ateneu

  1. Dan Alexianu
    decembrie 2, 2018

    Magnific, doar vechile racile fara efect pentru moment…:sali inexistente pentru masa de doritori de muzica buna,,,,,????, etc

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: