într-o Joi, apoi Vineri, 8-9 Noiembrie 2018, la Ateneul Român
George Enescu: Rapsodia nr. 2, în Re major, op. 11
Igor Stravinski: Pasărea de foc
Antonin Dvořák: Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră, op. 104
Solist: Mischa Maisky
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Nu voi face nici o comparație între concertele de săptămâna aceasta, pentru simplul motiv că Joi am avut loc în primul rând, iar a doua zi undeva în sală. Diferența de acustică e foarte mare și cred că printre experiențele pe care merită să le trăiască un meloman se numără și aceasta, alături de prezență la o repetiție generală. Stând foarte aproape de scenă vezi efortul și chinul. Reverberația și sunetul plin se aud de la o anumită distanță încolo. Munca și arta.

Mai puțin obișnuit la evenimentele Filarmonicii, solistul a fost programat în partea a doua a serii. Un mare semn de respect pentru un mare artist, așa cum este Mischa Maisky, probabil ultimul mohican al unor generații și tradiții de celliști care ne-au făcut să ne îndrăgostim de acest instrument. Rostropovici și Piatigorsky au fost profesorii lui Maisky. Slava a venit la Enescu în ’67 și ’79, iar Piatigorsky în 1935, cu un recital solistic întins pe parcursul a două zile. Dar lista violonceliștilor din epoca lui George Georgescu includea toate numele mari ale vremii, de la Pablo Casals și Emanuel Feurman la Gaspar Casado și Pierre Fournier. Dacă veți căuta recomandări discografice ale Concertului lui Dvořák, veți constata că aproape toți criticii sunt unanimi în a-i menționa pe aceiași Rostropovici, Fournier, Piatigorsky, Casals. Însă, așa cum observa Christian Badea la conferința de presă de Miercuri, acest gen de concert, cu un mare interpret solist pe scenă, ar trebui să fie o banalitate la București, așa cum este în orice oraș european care se respectă, cu atât mai mult într-o capitală. Cu atât mai inacceptabilă situația de azi, cu cât Bucureștiul făcea parte din destinațiile obișnuite ale marilor artiști acum 80-90 de ani.

Dar așteptarea nerăbdătoare pentru apariția pe scenă a lui Maisky a fost temperată de un program simfonic foarte bun. Rapsodia a doua a lui Enescu a fost dramatică (oricum atmosfera acestei compoziții este meditativă, contrastând cu bucolicul primei Rapsodii), din care solo-urile de oboi și flaut (Adrian Petrescu și Ionuț Ștefănescu) se înălțau spre cer cu sunete arhaice de muzică sacră orientală. A fost o excelentă interpretare, perfect echilibrată, apăsătoare până la punctul în care solo-ul final de violă (Florin Matei) a părut ecoul tânguitor al unei îndepărtate veselii populare. Mai puțin cântată (chiar dacă toată lumea îi cunoaște primele măsuri), Rapsodia nr. 2 are parte de rare interpretări memorabile. Aceasta a fost una dintre ele, alături de cea întunecată, frizând recviemul, a lui Chailly cu Scala, la Festivalul Enescu de acum un an.

Pasărea de foc a lui Stravinski a încheiat prima parte, la fel de bine dozată, de data aceasta între simfonism și claritate narativă. Un bun exemplu în acest sens a fost dansul infernal al lui Koșcei, de o violență reținută, dând  mereu senzația că va urma o explozie sonoră la următoarea măsură. E ușor de derapat în această lucrare, fie înspre o colorație abundentă a orchestrei, fie spre o dramaturgie orientalizantă, sau spre contraste sonore și ritmice à la Sacre du printemps. Badea a găsit o cale de mijloc între toate acestea, atingând o coeziune excelentă, dar rămânând ferm de partea poemului simfonic.

Așa cum spuneam, Dvořák a fost momentul central al serii. De fapt, în seria concertelor dedicate Centenarului, săptămâna aceasta a fost închinată Ateneului și Filarmonicii într-o încercare de a readuce pe scenă marile momente ale instituției din trecut. Sigur, Concertul pentru violoncel este un evergreen al muzicii clasice, iar Stravinski este cântat acum peste tot. Însă, revenind la epoca lui Georgescu, nu poți să nu privești cu admirație și chiar cu uimire cum în anii ’20-’30, pe lângă interminabila listă de mari artiști invitați, repertoriul care se cânta era foarte modern, practic contemporan, Stravinski, Richard Strauss, Ravel sau Mascagni venind la București să-și dirijeze propriile compoziții. Ce echivalent avem astăzi? E ca și cum ar veni în România Thomas Adès să dirijeze o suită extrasă din Îngerul exterminator. Să mai adăugăm la toate acestea  promovarea neobosită dar neostentativă a muzicii românești, Georgescu programând 133 de lucrări în douăzeci de ani (aproape 7 pe stagiune)! Aceasta era producția muzicală autohtonă, multă din ea confirmată în timp, iată ce reviriment putea să producă concursul de compoziție Enescu…

Așadar, o compoziție iconică pentru violoncel, cu o discografie impenetrabilă, dominată de mari nume ale unor artiști dispăruți, al căror moștenitor artistic este azi Mischa Maisky. A fost epic, în sensul că tot concertul ar fi putut fi capturat cinematografic și difuzat ca un film. Un artist brăzdat de tumulturile vieții (deloc puține, mergând de la Gulag la gloria obținută în sălile de concert din Vest), Maisky a dovedit un aplomb neobosit pe tot parcursul interpretării lucrării, luând foarte în serios partea solistică pe care părea că a apucat-o ferm cu ambele mâini și a cântat-o apăsat, de parcă s-ar fi temut să nu plictisească vreo clipă. Contrastul acestei abordări cu inevitabilele pasaje pianissimo ale partiturii a fost extraordinar, însă cota lirică a concertului a venit dinspre Christian Badea, a cărui imagine caracteristică, domolind cu un gest nerăbdător sonoritatea orchestrei de fiecare dată când intervenea violoncelul solist, îmi va rămâne în memorie mult timp. Pe de altă parte, calitatea extraordinară a instrumentului lui Maisky, un Stradivarius cu sunet foarte distinct, abraziv uneori, dar  totodată capabil de o dulceață neașteptată, invita un acompaniament de acest fel, în chip de podium sonor pentru violoncel. În același timp, dinamica concertului era stimulată foarte bine atunci când falanga Ateneului era cravașată să cânte din plin pasajele care-i reveneau doar ei, astfel încât a rezultat o interpretare foarte vie, de o atmosferă care a captivat fără efort audiența.

Trei encore (pe primul n-am reușit să-l identific în nici una din zile), dintre care transcripția pentru violoncel a ariei lui Lenski din Evgheni Oneghin a fost senzațională. O dată pentru frazarea lui Maisky, de un simț teatral cu totul surprinzător, făcând efectiv violoncelul să vorbească, dar și pentru un acompaniament orchestral cum probabil nu o să auziți vreodată la Operă, de o bogăție sonoră cuceritoare. Ascultând acest moment, era cât se poate de logic să te gândești cât de frumos ar putea fi un Evgheni Oneghin integral în concert la Ateneu…

În fine, ultimul bis a fost Andante cantabile de Ceaikovski, de o puritate stilistică impresionantă. Iar pentru cine păstrează în minte sunetele altor concerte, îmi aduc aminte de aceeași piesă cântată tot la finalul unui concert de Andrei Ioniță, atât de diferit (o poezie a sunetului rară), dar la fel de frumos. Cu alte cuvinte, există speranță pentru acest instrument, generația actuală de celliști nu duce lipsă de mari artiști (Capuçon și Ioniță fiind exemplele cele mai la îndemână).

Și mă simt obligat să aduc vorba și de sponsorii acestor seri, Alpha Bank și ICR, fără de care toate acestea nu ar fi existat, chiar dacă biletele s-au împuținat. Însă cu un guvern și o primărie care au aruncat banii centenari în stânga și în dreapta pe toate prostiile, sprijinul din mediul privat a devenit esențial pentru aducerea excelenței în viața culturală de zi cu zi a României.