Vorbim despre emoția încercată în fața muzicii, în calitate de spectator al unui concert, sau de ascultător al unui disc. Când te copleșește emoția? Când sunetul, mai ales sunetul, te poate face să te descarci nervos, râzând sau plângând?
Există o emoție a descoperirii. Cea pe care o încerci atunci când îl descoperi pe Beethoven, când după ce ai reținut, nici tu nu știi exact de unde, o temă a unei simfonii, pentru prima oară te decizi să o asculți cu atenție până la capăt. În timp, după ce „marile” descoperiri vor fi făcute, această emoție o vei trăi tot mai rar, dar o vei căuta mereu, „poate de data asta?”.
Există o emoție în fața unei interpretări ieșite din comun a unei compoziții pe care o știi prea bine, dar tocmai atunci, în ziua aceea, un artist a găsit o cale de a-ți spune direct și parcă numai ție ceea ce știai deja, e povestea unui sunet pe care l-ai așteptat toată viața și nu ți l-a putut reda nimeni, până acum.
Există genii care exercită asupra publicului o emoție pe care toată lumea o recunoaște. E momentul când toți simțim la fel. Se întâmplă rar, de aceea vorbim de genii.
O să povestesc deci câteva emoții. Mor de curiozitate să le aflu și pe cele ale cititorilor mei.
Emoția #3: Un mister în vârful degetelor
Emoția #5: Djuvara: O amintire despre muzica lui Enescu
Emoția #6: Ziua când am vrut să împușc libretistul
Emoția #7: The Wall Live @ București
Emoția zilei #9: Apocalipsa după Pittsburgh @ Enescu 2013
Despre Opera 
Am cunoscut opera din comentariile publicului ce părăsea teatrul liric din Timișoara în serile în care eram prezenți in piața operei. Eram copil și tramvaiul mai trecea prin fața acestei instituți cărea nu-i știrbea nimic din prestanța impunătoare a acestei clădiri ce va să fie mai tîrziu tribuna unei revolte populare cu largă audiență în toată lumea.
ApreciazăApreciază