Săptămâna aceasta s-a deschis noua stagiune a Filarmonicii „George Enescu” de la Ateneul Român. A fost mai întâi deschiderea celei de cameră, dedicată comemorării a 60 de ani de la dispariția muzicianului național Enescu, în care s-au produs Leontina Văduva (54 de ani) și Viorica Cortez (79 de ani), două artiste care și-au încheiat cariera de ceva vreme. Cât despre sezonul simfonic, Horia Andreescu va conduce trei serii de concerte până la sfârșitul anului. Lista invitaților din străinătate pentru luna Octombrie 2015 (atât s-a anunțat pe site-ul Filarmoncii) este: Elena Bashkirova – pian (1, 2 Octombrie), Christian Ihle Hadland – pian (8, 9 Octombrie), Koichi Inoue – dirijor, Akiko Kamata – pian (4 Octombrie), Juan Barahona – pian (13 Octombrie), Abel Corban – pian (20 Octombrie), Hyun Jin Yun – dirijor (29, 30 Octombrie).
La Sala Radio, stagiunea a fost anunțată pe site până la sfârșitul anului, iar invitații sunt: Julien Salemkour – dirijor, Peter Feranec – dirijor, Stefan Geiger – dirijor, Olivier Robe – dirijor, Martin Panteleev – dirijor.
E un recul imens, care se resimte imediat după încheierea unei ediții de Festival Enescu. După defilarea maeștrilor urmează mica paradă a elevilor lor.
Dar haideți să ne uităm la o altă listă:
Váša Příhoda (15 Ianuarie), Bernardino Molinari (25 Ianuarie), Adele Kern (11 Februarie), Carmen Studer-Weingartner (22 Februarie), Elisabeth Schumann (3 Aprilie), Gaspar Cassadó (5 Aprilie, 7 Noiembrie), Erika Morini (5, 13 Octombrie), Kedroff Quartet (15, 19 Octombrie), Henryk Szeryng (24 Octombrie), Gregor Piatigorsky (28 Octombrie, 1 Noiembrie), Wilhelm Kempff (31 Octombrie, 3 Noiembrie), Claudio Arrau (14 Noiembrie), Wanda Luzzato (21 Noiembrie), Nathan Milstein (24 Noiembrie), Mieczysław Mierzejewski (25 Noiembrie), Alfred Cortot (28, 30 Noiembrie), Rudolf Serkin (5 Decembrie), Adolf Busch (12, 15 Decembrie), Ornella Puliti Santoliquido (19 Decembrie).
Nu, nu este lista de invitați de la Carnegie Hall de pe vremea lui George Enescu. Nici de la Royal Albert Hall sau de la Salle Pleyel. Și nu, nu este nici lista invitaților primei ediții a Festivalului Enescu. Acest Who’s Who din muzica clasică este format din cei care au cântat la Ateneul Român în stagiunea din 1935, acum 80 de ani. Să-i ai la București într-un singur sezon pe cei trei poeți ai pianului (Arrau, Kempff, Serkin) dar și pe Cortot, alături de imenși violoniști precum Szeryng, Milstein, Busch sau Příhoda, e de-a dreptul un vis. Bernardino Molinari era directorul Academiei Santa Cecilia (în 1935 se numea Augusteo Orchestra). Violonceliștii erau și ei de top: Piatigorski și Cassadó.
Stagiunea 1935, Ateneul Român:
Azi, toate citările care se fac din memorialistică amintesc aproape exclusiv concertele lui George Enescu. Dar în 1935, Enescu nu a susținut nici un concert la Ateneu. Azi, o asemenea distribuție de staruri nu putem vedea decât o dată la doi ani, înghesuită în 3-4 săptămâni festivaliere. În rest, nimic, sau aproape nimic în ceea ce privește vedetele invitate la București. Concluzia este clară: Festivalul Enescu are efectul unei bombe cu napalm aruncate peste stagiunile regulate ale instituțiilor muzicale românești.
Pe de altă parte, aceste instituții nu au în fruntea lor niște manageri care să viseze la mai mult decât la strategii de menținere pe viață în post. Poate că atunci când se privesc dimineața în oglindă, bărbierindu-se, se simt într-adevăr mândri că sunt urmașii celor care au înființat Ateneul Român și l-au condus în vremuri de glorie. Și au dreptate să se mândrească. Dar apoi, în loc să deplângă lipsa de bani, ar trebui să bată anticamerele Ministerului Culturii (și nu numai) cu proiecte viabile și de mare calitate, în care să demonstreze beneficiile unei vieți muzicale de nivel european, nu de țară izolată ca și cum comunismul nu s-ar fi sfârșit niciodată.
Au trecut două săptămâni de la încheierea Festivalului Enescu. Director artistic tot n-avem. Nu este această impotență managerială un simptom? Dacă până și la cel mai înalt nivel, cel al unui festival care are orgoliul de a se compara cu BBC Proms, Verbier sau Salzburg, nu există un plan de succesiune, așa cum există până și în cea mai banală corporație, atunci înseamnă că în România nu există decât vechea tradiție bizantină a uzurpării pentru ocuparea unei funcții.
Perioada interbelică, la care nu suntem obișnuiți să ne raportăm victoriile culturale, ci doar eșecurile, a durat 22 de ani, din 1918 până în 1940. Suntem la 25 de ani de la căderea comunismului. Ar trebui să putem mult mai mult.
Veți zice poate că această stagiune a anului 1935 o fi fost una excepțională, mai ales că George Enescu nu a fost prezent și a fost înlocuit de artiști de același calibru cu el. Stați să vedeți cum a fost în 1930:
Arthur Rubinstein (15, 17 Ianuarie), Marcelle Meyer (19 Ianuarie), Paul Robeson (20 Ianuarie), Casimir Wilkomirski (9 Februarie), Igor Stravinski (12, 17 Februarie), Erich Kleiber (6, 9 Martie), Ernst Kunwald (6, 13 Aprilie), Claudio Arrau (30 Martie), Lubka Kolessa (6, 9 Aprilie), Arnold Földesy (13 Aprilie), Joseph Szigeti (27, 30 Aprilie), Boleslav Jirák (4 Mai), Tito Schipa (11 Noiembrie), Gaspar Cassadó (16, 19 Noiembrie), Nathan Milstein (18, 22 Noiembrie), Jacques Thibaud, Alfred Cortot (21, 24 Noiembrie), Georg Kulenkampff (23 Noiembrie), Bronisław Huberman (6 Decembrie), Emil von Sauer (7, 10 Decembrie), Karl Elmendorff (14, 21 Decembrie), Ernő Dohnányi (19 Decembrie).
Da, Stravinski dirijându-și propriile compoziții, Paul Robeson, marele bas de negro spirituals, tenorul Tito Schipa (unul dintre cei mai buni Nemorino din istoria operei, e ca și cum, la București, ar veni azi Rolando Villazón), Karl Elmendorff era dirijor la Bayreuth…
Să aruncăm o privire și prin stagiunea anului 1931:
Anna-Maria Guglielmetti (16 Ianuarie), Váša Příhoda (20 Ianuarie), Lotte Lehman (28 Ianuarie), Marcelle Meyer (1 Februarie), Felix Galimir (7 Februarie), Frederic Lamond (13, 15 Februarie), Jeanne-Marie Darré (16 Februarie), Alma Moodie (22, 26 Februarie), Claudio Arrau (1 Martie, 22 Noiembrie), Ninon Valin (6 Martie), Leopold Muenzer (15, 22 Martie), Wilhelm Backhaus (24, 29 Martie), Serghei Prokofiev (25, 27 Martie), Alice Viardot-Garcia (30 Martie), Clemens Krauss (5 Aprilie), Robert Casadesus (1, 4 Noiembrie), Karl Elmendorff (29 Noiembrie, 6 Decembrie), Adele Kern (13, 15 Decembrie), Robert Shilton (18 Decembrie).
Ninon Valin, azi contestată, dar în epocă era cea mai celebră soprană franceză, Lotte Lehman, cea mai mare soprană germană a timpului, Backhaus – integralele lui de concerte și sonate de Beethoven sunt considerate cele mai bune înregistrări din toate timpurile, Prokofiev – și el în calitate de interpret al propriilor compoziții. Și alături de toate aceste nume, George Enescu susține 12 concerte la Ateneu în același an!
Să continuăm, poate că locul nostalgiei va fi ocupat de revoltă față de situația actuală, care este deplorabilă. 1937, Ateneul Român:
Arthur Rubinstein (15, 19, 22 Ianuarie, 11, 13, 16 Decembrie), Zino Francescatti (20 Februarie), Clemens Krauss (27 Februarie), Jacques Thibaud (7, 9 Martie), Ricardo Odnoposoff (19 Martie), Alexander Uninsky (2 Aprilie), Jodler Sextett (17 Aprilie), Vittorio Gui (23 Aprilie), Irena Dubiska (30 Aprilie), Berliner Philharmoniker, Hermann Abendroth (22, 23 Mai), Ruth Gehrs (actriță, 13 Iunie), Nathan Milstein, Paul Breisach (11 Octombrie), Karel Šejna, Pia Igy (28 Octombrie), Bronislaw Hubermann (9, 13 Noiembrie), Pierre Fournier (19, 22 Noiembrie), Alexander Brailowsky (20, 23 Noiembrie), Bernardino Molinari, Ornella Puliti Santoliquido (26 Noiembrie), Wilhelm Kempff (17, 20 Decembrie).
Plus Dinu Lipatti (7, 12 Noiembrie), Lola Bobescu (19 Aprilie), Viorica Ursuleac (27 Februarie), Cella Delavrancea (6 Decembrie) și nu mai puțin de 13 concerte susținute de George Enescu.
Și da, în 1937 Berliner Philharmoniker venea la București în stagiunea regulată. Arthur Rubinstein susținea șase concerte de pian, Vittorio Gui era directorul lui Maggio Musicale Fiorentino ș.a.m.d.
Cu riscul de a plictisi, iată cine venea la București în 1938:
Germaine Leroux (13 Ianuarie), Emil von Sauer (17, 19 Ianuarie), Erik Then-Bergh (20 Ianuarie), Albert Coates, Vera de Villiers (26 Ianuarie), Adolf Steiner (10 Februarie), T. B. Lawrence & Fleet Street Chorus (14 Februarie), Antonio Janigro (17 Februarie), Václav Talich (24 Februarie), Leopold Wininger & Wiener Sängerknaben (28 Februarie), Yvonne Lefébure (3 Martie), Imre Ungár (10, 12 Martie), Hans von Benda & Berliner Philharmoniker, Orchestra de cameră (17, 19 Martie), Wilhelm Kempff (24, 26 Martie), Ginette Neveu (31 Martie), Wilhelm Backhaus (7, 9 Aprilie), Oswald Kabasta (14 Aprilie), Franz Konwitschny, Frankfurt Opera (2 Mai, 7 Noiembrie), Albert Wolff (5 Mai), Claudio Arrau (26 Octombrie), Toti dal Monte (6, 9 Noiembrie), Annie Fischer (10 Noiembrie), Pablo Casals (19 Noiembrie), Gioconda de Vito (24 Noiembrie), Pia Igy (1 Decembrie), Jacques Thibaud (7 Decembrie), Alfred Hoehn (8 Decembrie).
Un tablou completat de Clara Haskil (3 Noiembrie), Lola Bobescu (22 Decembrie) dar și de cele 5 concerte susținute de George Enescu.
Ce nume! Annie Fischer! Arrau și Kempff păreau abonați la stagiunea bucureșteană. Casals! Albert Coates era directorul LSO…
În toți acești ani, dirijor era George Georgescu, secondat de Alfred Alessandrescu, Ionel Perlea etc., fiecare adunând zeci de apariții.
Cum credeți că va putea fi vreodată plină sala Ateneului? Doar așa, la un asemenea nivel artistic. Numai așa putem spera ca media de vârstă a spectatorilor să scadă de la vreo 70 de ani, cât este acum, la 40. Numai așa se poate crea cu adevărat nevoia unei noi săli de concert, mai mare, mai modernă, mai încăpătoare, printr-o presiune continuă, nu prin lamentouri bienale.
Numai așa putem spera că muzicienii români, prin emulația produsă de succesul alături de mari artiști, ar putea să-și îmbunătățească stilul și tehnica. Dar atâta vreme cât Filarmonica bucureșteană nu are nici dirijor permanent, nici concert-maistru și nici măcar un efectiv complet, nu putem decât să privim cum situația se înrăutățește. Și nici Orchestra Națională Radio nu stă mai bine (cu un director condamnat cu suspendare, de exemplu). De ce ne mai mirăm atunci că Festivalul Enescu a rămas fără director artistic? Nu este decât o continuare a acelorași neputințe.
Această situație trebuie să înceteze. Altfel, va înceta muzica.
Notă: Datele istorice au fost culese din colecția Anuarului Ateneului Român, disponibilă pe site-ul Bibliotecii Digitale a Bucureștilor. Cele cinci anuare le puteți consulta și aici:
- Anuarul Ateneului Român 1930,
- Anuarul Ateneului Român 1931,
- Anuarul Ateneului Român 1935,
- Anuarul Ateneului Român 1937,
- Anuarul Ateneului Român 1938.
Și poze. Multe.
Despre Opera 
Excelent! Asa simtim si noi, artistii din filarmonica. Multumim pentru curajul pe care noi nu-l mai avem.
ApreciazăApreciază
Dacă ar fi să fac pe Gigi Contra, v-aş spune că Stravinski n-a fost primit prea bine( ca Prokofiev de exemplu) şi că Rubinstein era un aspirant la glorie. Dar aş fi un ipocrit! Intr-adevăr, România era ancorată puternic în fenomenul cultural european. Acum e foarte complicat. Cu 8 euro biletul, e greu să aduci nume mari la Bucureşti. Pe de alta parte, publicul prezent la Ateneu şi Sala Radio nu are posibilitatea financiară să plateasca bilete cu prețuri cuprinse intre 50 şi 200 de euro. Doar aşa se poate acoperi prestația unor muzicieni de renume. E valabil şi pentru Opera Română. Cât despre sponsorizare din partea statului e o mare problema: şefii statului ar trebui să iubească acest gen de muzică. Mă îndoiesc că e posibil!
ApreciazăApreciază
Cel mai simplu e „nu se poate”
ApreciazăApreciază
Că Stravinski sau Prokofiev n-au fost primiți foarte bine este irelevant. Ambii erau compozitori consacrați, dar și contestați („Le sacre du printemps” avusese premiera scandaloasă în 1911, deci cu 24 de ani înainte de venirea lui Stravinsky la Ateneu)
Arthur Rubinstein era și el un pianist consacrat de multă vreme. E suficient să consultați discografia lui deja foarte bogată în anii ’30.
Și chiar în cazul celor care nu cunoscuseră încă o recunoaștere unanimă, credeți că au cântat prost?
Acum nu este deloc complicat. Dovada concretă este Festivalul-Enescu-care-face-minuni-cu-cel-mai-mic-buget-din-lume-de-se-miră-tot-Occidentu’.
Este vorba doar de un status quo al unei lumi muzicale care nu reușește să se reinventeze. Și de o clasă politică afonă, evident. Dar ambele sunt rezolvabile.
Sigur, dacă pornim discuția de la „Da, dar…” nu se va rezolva nimica. La fel și dacă tăcem și ne extaziem la concerte cu iz de șușanea.
Pentru că îmi aduc aminte o replică de-a Vioricăi Cortez din cartea pe care a re-re-re-re-lansat-o după concert: „Îmi plăcea Oga Borodina (52 ani, n.n) înainte, când era mai tânără. Acum cam borocăiește”. Standarde foarte înalte și admirabile, dar care se relaxează în cazul domniei sale, pe cale să împlinească 80 de primăveri. Mă întreb cu ce gânduri despre spectatori s-a urcat pe scena Ateneului? Probabil că ne consideră pe toți niște imbecili, și chiar suntem imbecili dacă picăm în cap după așa ceva.
ApreciazăApreciază
N-a fost. Păcat. Ieșea ceva nemaivăzut.
ApreciazăApreciază
Vorbim și de operă, într-o emisiune viitoare 🙂
Cum fu Trubadurul?
ApreciazăApreciază
[…] Vinke și Eric Halfvarson. O serie de concerte care puteau aprinde speranțele melomanilor că stagiunile poeților din interbelic ar putea reveni. De data aceasta, invitata lui Christian Badea a fost mezzo-soprana […]
ApreciazăApreciază
Domnule Pătrașcu, atata timp cat la filarmonicile din tara vor exista nenumarati solisti angajati pe viata, nu veti avea satisfactia nici unei stagiuni la nivelul dorit de dumneavoastra. Orchestrele romanesti sunt subfinantate intr-un mod cronic, in favoarea unei scurgeri de fonduri care genereaza pietrificari si monopoluri fara relevanta artistică daca artistilor nu li se permite sa se miste si pe alte meleaguri; daca ati face o socoteala cinstita, ati constata ca Festivalul Enescu reprezinta jumatate din bugetul alocat, in general, muzicii clasice, pe doi ani.
In alta ordina de idei, directorul Filarmonicii G. Enescu ocupa si un post de solist, impreuna cu alti „solisti internationali”, precum violonista Anda Petrovici, din cauza careia instituția nici pana acum nu are un concert-maestru. La Radio exista cel putin 5 solisti angajati (daca nu chiar 9, daca socotim cvartetul Voces). Daca tot v-a preocupat situatia ONB, ati avut curiozitatea sa intrebati pe cineva din Orchestrele Radio ce politica stranie face directiunea, care angajeaza solisti pe usa din dos dar nu scoate la concurs posturi ultra-necesare?
Politicienii? Dar ce spuneti de corporatistii care au plătit cu disperare bilet la Andre Rieu dar care asteapta sa intre gratis la orice initiativa muzicala de buna calitate si, chiar si atunci fac nazuri daca pe afis scrie Mahler?
ApreciazăApreciază
Nu are importanță. Refuz să mă resemnez și sunt convins că lucrurile pe care le spun găsesc ecou nu doar în rândurile spectatorilor.
Politica de la Orchestra Radio este impenetrabilă pentru mine și nu am făcut încă nici un efort ca să aflu mai multe despre ce se întâmplă acolo. De altfel, trebuie să spun, jurnalismul de investigație nu e nici specialitatea și nici pasiunea mea. Cu toate acestea, am o nelămurire foarte mare: de ce d-na Oltea Pârâu, care a fost condamnată penal (cu suspendare, știu, și a făcut apel, știu și asta) este în funcție, iar Răzvan Dincă, sub prezumția de nevinovăție, este suspendat? Mie unuia mi se pare o dublă măsură, dar nu sunt jurist ca să pot spune mai multe.
Cât despre corporatiști, poate mai bine ar fi să facem ceva să-i atragem în sălile de concert cu muzică clasică sau de operă, pentru că la ei sunt banii, nu la moftangii pensionari care se isterizează la orice modernism. Dar pentru asta, trebuie stagiuni cu adevărat valoroase, pe care, la 25 de ani de la căderea comunismului, tot nu le avem, nici măcar la nivelul anilor ’60, din păcate.
ApreciazăApreciază
De fapt nici muzician nu esti dumneata nu numai jurist.
ApreciazăApreciază
[…] țara natală (în care întâlnim mulți dintre artiștii care veneau la Ateneul Român în acele vremuri), Salzburg, emigrarea în Israel, cariera din Marea Britanie și Statele Unite, […]
ApreciazăApreciază
[…] de Gaspar Cassadó, celebru violoncelist al secolului trecut, un invitat aproape permanent al stagiunilor interbelice ale filarmonicii bucureștene, irepetabile azi, când tot ce înseamnă muzică simfonică este […]
ApreciazăApreciază
[…] Acum 60-70 de ani, Ateneul avea o tradiție a invitaților de mare valoare, un pianist ca Arrau devenise o prezență obișnuită. Și nu doar el. Politicile culturale păguboase, care […]
ApreciazăApreciază
[…] în care cultura românească recupera frenetic distanța față de Occident. Inclusiv prin stagiunile de la Ateneu, când prezențele unor Claudio Arrau sau Arthur Rubinstein ajunseseră să se banalizeze. Așa a […]
ApreciazăApreciază
[…] excelența interpretativă să devină o obișnuință, aducând pe scenă ca invitați pleiada poeților pianului. Era o vreme când Arrau, Serkin, Kempff și Gieseking cântau la Ateneu mai des decât Lipatti […]
ApreciazăApreciază
[…] Restul conferinței de presă? Da, așa ar trebui să fie la Ateneu mereu, așa cum s-a putut odată, când veneau toți poeții muzicii la […]
ApreciazăApreciază
[…] creatoarea lucrării la Salle Pleyel din Paris. Am mai scris despre acest subiect în articolul Stagiunile poeților. Nu mă pot abține să nu amintesc că muzica lui César Franck era foarte prizată la începutul […]
ApreciazăApreciază