Enescu 2019 s-a încheiat. Nu subscriu la tristețea revenirii la cenușiul cotidian după risipirea „magiei”. Au fost multe concerte, unele dintre ele fantastice, majoritatea foarte bune, puține slabe. La Ateneul Român am văzut în ultimii doi ani concerte care stau foarte bine lângă seria „Mari orchestre”, în primul rând cele ale lui Christian Badea plus stagiunea centenară orchestrată de el, care i-a inclus și pe Mischa Maisky, Christian Zacharias, Elisabeth Leonskaya, Dana Ciocârlie, Andrei Ioniță sau Daniel Ciobanu. Viitorul nu este negru, dar este neliniștitor, cu loc de speranță. Multă speranță.

În următorii doi ani vom asista la un război pentru succesiunea la conducerea Festivalului Enescu. Ca să înțelegeți miza acestui conflict, dincolo de un simplu buget comparabil cu cel al unui teatru de operă din provincie, însă fără egal în ceea ce privește influența și puterea din cultura românească, trebuie să înțelegeți mai întâi unde am ajuns astăzi, la mai bine de 60 de ani distanță de primul Festival Enescu.

A fost cel mai interesant festival de până acum. Motivele: o organizare și un program artistic din ce în ce mai aproape de nivelul de excelență al marilor festivaluri europene.

Organizare cu bune și cu rele

Festivalul a renunțat la controlul strict asupra informației, grupul de muzicologi-scribi condus de Cristina Sârbu s-a mutat în online, unde a rămas și mai anonim, iar noua firmă de PR a fost mai discretă. Astfel, a dispărut ziarul festivalului, pe care nu-l mai citea nimeni în 2017, înlocuit de programe de concert frumoase, dar mai ales utile. Libretele tipărite ale operelor au fost o idee excelentă, o alternativă bună la titrarea pe ecrane. În schimb, website-ul festivalului a rămas la fel de greoi în a comunica eficace programul concertelor și, în general, n-a separat bine informația de utilitate imediată de cea editorială.

Adevărul a acoperit cel mai substanțial marele eveniment, dar fiecare site media a încercat să-și resusciteze secția de cultură prin prezentări, interviuri și cronici de concert, Liternet și Europa Liberă având cele mai consistente rubrici dedicate. Și, bineînțeles, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, blogul Despre Opera, care a avut o audiență foarte bună, cu peste 33.000 de vizualizări din doar 24 de articole publicate, la care se adugă încă vreo 10.000 de vizualizări ale materialelor publicate de mine pe site-ul Adevărul.

Decizia de a licenția transmisiunile video la televiziunea Bisericii Ortodoxe Române, Trinitas, rămâne controversată și prea complexă pentru a fi dezbătută aici. În final rămânem cu amintirea unei neputințe: concertul de deschidere a Festivalului, cu Berliner Philharmoniker cântând Oda bucuriei, n-a fost difuzat de nici un post TV.

Festivalul a avut și câteva incidente minore: în două zile, concertele de la Sala Palatului și de la Ateneu s-au suprapus (Missa Solemnis peste Peter Grimes, al doilea concert Concertgebouw, cel de închidere, peste Don Giovanni), încurajând (chiar dacă neintenționat) impolitețea publicului față de artiști, prin celebrele fugi ale spectatorilor spre următorul eveniment.

Tombola pentru vânzarea abonamentelor tot mai scumpe de la o ediție la alta a fost o idee proastă și iritantă pentru mulți pasionați de muzică. Acreditarea jurnaliștilor a suferit de balcanism, permițând unor persoane care n-au scris nimic, niciodată și nicăieri despre Festival (și nici n-o vor face vreodată ca jurnaliști) să intre gratis la multe concerte. În final, s-a ajuns ca accesul presei în Ateneu la ultimele concerte de după amiază să se facă tot pe baza primitivelor liste nominale.

[R]Evoluția programului artistic

Am fost întrebat cine a fost un director artistic mai bun: Ioan Holender sau Vladimir Jurowski? Am răspuns că Holender a introdus opera și muzica secolului XX în Festival și Œdipe n-a mai rămas singur; iar Jurowski a dus mai departe viziunea aceasta și a programat și mai multă operă (16 titluri!) și mai multă muzică contemporană. O lecție de continuitate într-o Românie unde fiecare nou manager al unei instituții muzicale, interimar sau câștigător al unui concurs, are ambiții de ctitor și acțiuni de reset (teatrele de operă românești sunt cazuri notorii).

Iar opera și-a dovedit potențialul exploziv, pentru că, în muzica de astăzi, emoția s-a mutat din sala de concert în cea de teatru sau în spațiile camerale. De vreo trei ediții, România a cunoscut premierele unor titluri pe care nici nu visam să le văd vreodată la București și încă la un nivel de excelență artistică atât de ridicat: Die Frau ohne Schatten, Peter Grimes, Moses und Aron, numai anul ăsta, adăgate lui Wozzeck, Mathis der Maler, sau Gurre-lieder din edițiile trecute. Toate peste un întreg univers liric al barocului, tot mai consistent. Mai mult, a început să fie introdusă și opera de repertoriu, experimentul Mozart (Cosi fan tutte în 2017, Don Giovanni – acum) fiind atât de reușit, încât ar merita un festival spin-off din bienala Enescu, dedicat numai lui Wolfgang Amadeus.

Anul acesta, conținutul artistic a reușit să prevaleze asupra cultului starului. Au lipsit Gergiev, Pappano, Mehta, altădată invitați obișnuiți, dar lipsa lor n-a contat, tocmai datorită operei și evenimentelor foarte substanțiale. Singurul minus notabil al agendei de concerte de la Enescu 2019 a fost absența lui Jacques Offenbach, celebrat la 200 de ani de la naștere, și prezența prea timidă a lui Hector Berlioz, comemorat la 150 de ani de la dispariție. Cum ar fi fost să avem Les Contes d’Hoffmann sau Les Troyens la București?

Mitul urban al „brandului de țară”, prin care Festivalul promovează România și muzica lui Enescu în lume prin „magie”, a fost depășit. E mult mai important marele merit al Festivalului în a-l face cunoscut pe Enescu românilor. Azi, melomanii din România dezbat cu dezinvoltură despre diferențele de interpretare a Simfoniei nr. 3 în viziunea unor foarte mari dirijori (Pappano, Jurowski sau Luisi), când vasta majoritate a iubitorilor de muzică simfonică din Europa nici măcar nu au ascultat-o vreodată. Œdipe, la rândul său, a strâns cele mai multe producții scenice la București, șase, mai multe decât orice altă operă prezentată în România în ultimul secol. Toate acestea se datorează Festivalului Enescu. Mai mult, prin operele în concert ale contemporanilor lui, care și-au împlinit premierele naționale de câțiva ani încoace, avem o imagine din ce în ce mai clară a contextului muzical în care se încadrează Enescu și acum putem înțelege palpabil valoarea și recunoașterea lui ca mare compozitor al secolului XX.

Proiectele propuse de Festival principalelor orchestre românești au avut succes, în special prin premierele operelor în concert amintite mai sus, prin care s-a scris istorie culturală locală și s-au recuperat decenii de întârziere față de marea lume a muzicii.  Filarmonica, în mod special, după Berg și Schoenberg, a demonstrat că rămâne principala forță instrumentală a României, în ciuda tuturor problemelor cu care se confruntă. La polul opus, prin izolarea de Festival, Opera Națională București rămâne în urmă, depășită doar de teatrul de Operetă la capitolul mediocrității.

În fine, așa cum am mai amintit, întâmplarea ne-a făcut martori ai mișcărilor tectonice din lumea muzicală europeană: primul turneu al lui Kirill Petrenko la conducerea lui Berliner Philharmoniker, ultimul turneu al lui Fabio Luisi cu Maggio Musicale Fiorentino, antrenamentul lui Jurowski pe terenul lui Richard Strauss pentru viitoarea sa funcție de director al Operei de stat din München și exemple mai sunt multe pentru a sublinia acest rol al Festivalului de a ne conecta la actualitatea culturală a lumii.

Ce urmează? 

Marea problemă a unei săli noi de concert rămâne actuală și presantă până când chiar se va construi una sau până când Sala Palatului va fi remodelată într-o sală de concerte performantă (există și această soluție). Clasa politică merită și trebuie presată fără milă până când va livra acest proiect eminamente public, absența lui din agenda politicienilor reflectând perfect lipsa lor de anvergură.

Dar ceea ce va veni în următorii doi ani va fi un război între personajele influente ale lumii muzicale românești pentru șefia Festivalului Enescu.

După ediția din 2021, Mihai Constantinescu și Vladimir Jurowski se vor retrage și probabil că nici Zubin Mehta nu va mai fi președinte onorific. Vor fi eliberate două funcții critice pentru funcționarea Festivalului și foarte importante în viața muzicală și culturală din România. Cele două poziții de management funcționează ca un duet de operă, în care vocile se întrepătrund, responsabilitățile administrative și artistice nefiind delimitate clar în modelul actual, multe decizii artistice revenind directorului executiv. Un model care funcționează destul de bine cu un manager de agenție de impresariat guvernamentală responsabil de logistică și de buget și un artist care propune viziunea și strategia artistică pe ani de zile în avans.

Cine îi va succeda directorului Artexim? Un profil al candidatului ideal e dificil de schițat, tocmai pentru că managementul general al instituțiilor muzicale din România este înțesat de artiști lipsiți de competență administrativă, exact pe dos decât aici sau oriunde în lume. Și cine va fi noua personalitate artistică ce va duce mai departe viziunea actuală? Va fi un personaj decorativ, precum Yehudi Menuhin sau Cristian Mandeal? Sau va fi cineva activ și de anvergura unui Ioan Holender sau Vladimir Jurowski?

La Artexim, respectarea legalității impune organizarea unui concurs pentru ocuparea fotoliului de director general. O selecție dificilă, pentru că Festivalul Enescu funcționează după niște criterii de performanță inaccesibile celorlalte instituții muzicale de stat. Chiar dacă cifrele economice ale bienalei sunt comunicate mai mult informal, vorbim de o organizație cu un buget important, de cca 5,5 milioane € anual (11 miloane pentru ediția din 2019), din care veniturile proprii ajung la o pondere de 30%.

Poziția de director al Festivalului, fie executivă, fie artistică, cu atât mai mult cu cât s-a ajuns la un nivel de excelență fără precedent, este dominantă peste orice act muzical petrecut în România. De la înălțimea acestei funcții, următorul director poate pontifica desigur, dar, mai important, poate influența decisiv viitorul politicilor culturale din România. Să nu uităm că, pe lângă festival, o parte din viitorul muzicii instrumentale din lume se află tot în mâinile acestui director, prin concursul Enescu.

Dacă la Artexim organizarea concursului va fi interesant de urmărit, în schimb direcția artistică va fi o numire inevitabil legată de politică. Există două variante importante: o personalitate muzicală din România, sau ceea ce numim anacronic „un străin”. E drept că e greu de găsit în București o personalitate artistică validată internațional, ceea ce face ca ambele variante de numire să aibe șanse egale în acest moment.

Fie că vorbim de Ion Marin, foarte insistent în a se promova public în ultima vreme, sau de Cristian Măcelaru, purtat pe brațe de radioteleviziunea publică, eu aș opta fără ezitări pentru Christian Badea, din simplul motiv că a avut mereu proiecte concrete, unul mai interesant ca altul: stagiunile conceptuale de la Ateneu, Centrul Brâncuși, împrietenirea publicului românesc cu Wagner etc. De partea „străinilor”, în culisele lumii muzicale și ale Festivalului Enescu se vehiculează nume precum Daniele Gatti, Vassily Petrenko sau Paavo Järvi.

Va fi un război dur, cu multe mișcări de culise și declarații belicoase, care ar putea fi tranșat chiar mai repede, dacă există un interes pentru asigurarea unei tranziții line către ediția din 2023. Un război nu foarte vizibil în condițile în care anul viitor este electoral. Dar în final, de rezultatul acestui război va depinde soarta și, la limită, chiar existența Festivalului Enescu.

Topul Enescu 2019

Am făcut clasamente de-a lungul ultimelor ediții de festival, când toată lumea se ferea de ierarhizări. Acum situația aproape că s-a inversat. Pentru o dată îmi este foarte greu să diferențiez între multe seri memorabile. De fapt, testul cel mai bun este cel al memoriei: după un timp rezonabil, constați că nu mai ții minte nimic din muzica unor concerte care te-au impresionat foarte mult în momentul audiției din sală. Mi se întâmplă deja acest fenomen chiar în cazul unor concerte din această ediție. Acum voi separa opera de simfonic, amintind și că am cam trădat barocul de la miezul nopții la Enescu 2019.

La operă mi-e imposibil să diferențiez între câteva spectacole care mi-au rămas bine întipărite în memoria afectivă: Don Giovanni și Leonore pentru verva extraordinară, Peter Grimes și La voix humaine pentru emoția pe care mi-au provocat-o muzica dar și arta unor  soprane fabuloase ca Lise Davidsen și Anna Caterina Antonacci, chiar dacă orchestrele au fost mai slabe. Dar rațional vorbind, nu le pot detașa de spectacolele istorice Die Frau ohne Schatten și Moses und Aron, impresionant de bine executate. La capitolul dezamăgiri operatice rămâne doar Jeanne d’Arc au bûcher.

La concertele simfonice e mai simplu. Obiectiv vorbind, seara lui Christian Badea cu Filarmonica din Sankt Petersburg și Vadim Repin, alături de cele două concerte ale lui Vassily Petrenko cu Filarmonica din Oslo sunt greu de departajat, dar bravura cu care Badea a reușit să aducă înapoi coeziunea orchestrei rusești după numai o zi de repetiții e remarcabilă în fața norvegienilor, care cântă de șase ani sub conducerea permanentă a lui Petrenko. Imediat lângă cei doi dirijori, optez pentru Simfonia nr. 3 de Enescu așa cum a văzut-o Fabio Luisi la comanda lui Maggio Musicale Fiorentino.

La capitolul deziluziilor simfonice (decepții ar fi prea mult)  îi includ pe același Fabio Luisi din Requiem-ul de Verdi, Myung-Whun Chung și, fără nici un regret patriotic, pe Cristian Măcelaru, toți aseptici și plicticoși, ba chiar și pe Kirill Petrenko, salvat, în parte, de o orchestră cu sunet extraordinar, Berliner Philharmoniker.